Cu peste 6 milioane de exemplare vândute în întreaga lume, Pacienta Tăcută a devenit un fenomen literar și unul dintre cele mai discutate thrillere psihologice ale ultimului deceniu. Am stat de vorbă cu Alex Michaelides, autorul acestui bestseller internațional, pentru a vorbi despre tăcerea ca formă de putere, psihologie, și cum un roman scris „în liniște” a ajuns să răsune pe toate continentele.

Reporter: „Pacienta tăcută” are o premisă atât de unică. Ne poți spune cum ți-a venit ideea pentru personajul Alicia, o femeie care alege tăcerea totală după un eveniment șocant?

Alex Michaelides: Ideea mi-a venit din mitologia greacă. Când eram la școală în Cipru, studiam tragedienii greci, cum ar fi Euripide, în loc de Shakespeare. Și când am citit pentru prima dată mitul Alcestei, am fost imediat tulburat și intrigat. Pe scurt, o femeie moare ca să-i salveze viața soțului ei, iar apoi este readusă la viață și se reîntâlnește cu el. Dar când se revăd, ea refuză să vorbească. Nu ni se oferă nicio explicație. Așa că rămânem să ne întrebăm: refuză să vorbească pentru că este copleșită de emoție, de bucurie, sau de furie, fiindcă el a lăsat-o să moară în locul lui? Ceva din acea lipsă de explicație m-a bântuit. Am încercat să o adaptez de-a lungul anilor, sub formă de povestire scurtă, apoi ca piesă de teatru, și abia mai târziu, când lucram într-un spital de psihiatrie, mi-a venit ideea de a aduce povestea în prezent și de a o plasa într-un spital psihiatric. De acolo, totul s-a construit firesc.

Rep: Tăcerea Aliciei este esențială pentru mister. Într-o lume în care toată lumea vorbește, ce găsești atât de captivant sau chiar neliniștitor la un personaj care alege tăcerea completă?

A.M: Cred că foarte mulți oameni, mai ales femei, s-au regăsit în poveste pentru că mulți simt că nu au o voce. Mulți simt că nu sunt auziți. În cazul Aliciei, tăcerea este și o formă de armă. Este înconjurată de bărbați care o închid, iar prin refuzul de a participa la conversație, ea păstrează singura putere care i-a mai rămas. E ceva extrem de puternic în a refuza să participi, să vorbești. Nu cred că am fost conștient de toate aceste lucruri în timp ce scriam romanul, dar clar ceva din el a rezonat cu cititorii, și cred că acesta este motivul.

Rep: Narațiunea lui Theo ne conduce pe o anumită pistă. Ca scriitor, cât de plăcut este să creezi un personaj în care cititorii nu sunt siguri că pot avea încredere, și cum decizi cât să dezvălui și când?

A.M: Naratorii nesiguri sunt foarte amuzanți de scris. Și de citit, de altfel. Mereu mi-a plăcut literatura polițistă, în special Agatha Christie, și ador ideea că nu știi dacă poți avea încredere în cel care îți spune o poveste. În ceea ce privește cât dezvălui, e o chestiune de instinct. Interesant la scrierea acestui gen de roman este că, de fapt, scrii două povești. Scrii povestea aparentă, pe care cititorul o vede la suprafață, și în același timp scrii povestea ascunsă, povestea criminalului, care face tot posibilul să rămână nevăzut. E un joc de du-te-vino foarte delicat, dar extrem de satisfăcător. E ca și cum ai crea un puzzle și apoi îl pui cap la cap.

Rep: Ai experiență în psihoterapie. Cum te-a ajutat acest lucru să creezi personajul lui Theo și să faci ședințele de terapie din roman să pară reale și tensionate?

A.M: Când eram mai tânăr, aveam un talent pentru intrigă, dar în multe feluri eram imatur și superficial. Scriam mereu, dar nimeni nu reușea să se conecteze cu ce scriam, fiindcă era foarte superficial. Doar după trei ani de terapie, studiind psihoterapia și lucrând într-un spital psihiatric, am început să înțeleg mai bine natura umană și de ce oamenii fac ceea ce fac. Atunci am realizat că dacă pot aduce o parte din acea profunzime în scris, poate deveni interesant. Asta a fost punctul de cotitură. Dintr-o dată am simțit că am ceva de spus, dincolo de un simplu twist narativ. Și cred că tocmai această profunzime psihologică, mai mare decât ce a făcut Agatha Christie, este ceea ce face ca scrisul meu să fie interesant. Cel puțin, așa sper.

Rep: Răsturnarea de situație din „Pacienta tăcută” e celebră! Când scrii, știi plot twist-ul de la început sau te surprinde și pe tine pe parcurs? Ce face un plot twist cu adevărat satisfăcător pentru cititor?

A.M: E o întrebare grea. Multe lucruri țin de instinct, pentru că nu știi niciodată ce o să funcționeze. Agatha Christie spunea că scrierea unui roman polițist e ca și cum ai inventa o rețetă nouă: Nu știi dacă e bună până când cineva o gustă. Totuși, cred că e important să planifici totul cu atenție. E ca și cum ai construi o casă. Trebuie să știi ce formă va avea înainte să începi să o ridici. Pentru ca un plot twist să fie satisfăcător, trebuie să fie bine pregătit. Astfel, când se dezvăluie, cititorul să nu se simtă păcălit. Să poată privi înapoi și să vadă toate indiciile care au fost acolo tot timpul, chiar sub ochii lui. E un pic ca un truc de magie. Folosești iluzia pentru a distrage atenția.

Rep: Care sunt, în opinia ta, ingredientele esențiale care fac un thriller psihologic imposibil de lăsat din mână? Personajele, suspansul, secretele?

A.M: Toate trei sunt absolut esențiale. Personaje profunde, care te interesează. Nu e nevoie ca ele să fie simpatice, dar trebuie să fie fascinante. Suspansul e vital. Patricia Highsmith spunea că un roman de suspans trebuie să aibă suspans împletit în toată povestea, altfel se destramă. Secretele personajelor sunt strâns legate de suspans. Iar misterul inițial e foarte important. Trebuie să pui o întrebare la începutul romanului, iar cititorul continuă să citească pentru a afla răspunsul. Când mă blochez, mă întreb cum ar fi făcut Agatha Christie. Am citit cărțile ei de atâtea ori, încât cred că am internalizat stilul ei. Indiferent dacă a fost un geniu sau doar un meșteșugar extrem de priceput, știa cum să capteze atenția cititorului până la final. Și încă învăț cum să fac asta.

Rep: Cum ți s-a schimbat viața după ce „Pacienta tăcută” a devenit un bestseller internațional? Dincolo de succesul evident, s-au schimbat lucruri în viața ta personală, în rutina ta sau în modul în care te percep oamenii?

A.M: Viața mea s-a schimbat considerabil. Cel mai frumos lucru a fost că am trecut de la o viață foarte privată, la una mult mai publică. Cunosc acum oameni din toată lumea și am interacțiuni cu cititorii, ceea ce mă face foarte fericit. Este minunat ca cineva pe care nu l-ai întâlnit niciodată, dintr-un colț al lumii, să se regăsească în ce ai scris. În viața de zi cu zi, însă, nu s-a schimbat foarte mult. Frumusețea meseriei de scriitor este că, chiar și dacă ești faimos, lumea nu știe cum arăți. Nu ești expus precum un actor. Îmi place să fiu anonim, invizibil. Mi s-ar părea groaznic să fiu recunoscut peste tot. Dar ar fi o minciună să spun că nu a fost un lucru extraordinar. Sunt foarte recunoscător. Și sunt extrem de bucuros că nu am renunțat la scrierea romanului. De multe ori am vrut să renunț, crezând că nu-l voi termina niciodată. Și sunt recunoscător că ceva din mine m-a făcut să merg mai departe. Așa că, dacă scrii o carte, nu te opri!

Rep: Succesul extraordinar ți-a schimbat modul în care ai abordat următoarele cărți? Ai simțit mai multă presiune sau mai multă libertate?

A.M: Poți scrie prima ta carte o singură dată. Adică doar prima dată scrii fără ca cineva să aștepte ceva de la tine. Am scris primul roman în libertate totală, pe parcursul mai multor ani, adesea doar în weekenduri. Acum e un job în toată regula, am termene, și am cititori care așteaptă. Există o oarecare presiune, dar încerc să nu mă gândesc la asta. E important să nu te lași copleșit de aceste lucruri, altfel devin inhibitoare. La final, scriu în primul rând pentru mine. Am fost norocos că și altora le place ce scriu. Dar, chiar dacă n-ar fi așa, aș continua să o fac.

Rep: A existat un moment , poate într-un aeroport sau citind o recenzie, în care ți-ai dat seama cu adevărat cât de mare a devenit această carte?

A.M: Cred că a fost un proces treptat. Primul moment de conștientizare a fost când editorul m-a sunat din New York și mi-a spus că romanul a debutat pe locul 1 în topul New York Times. Nu mă așteptam la asta, nici măcar nu eram conștient că se poate întâmpla. Apoi, turneul meu din America, anul trecut, când au venit foarte mulți oameni în fiecare seară, a fost uimitor. Și, din când în când, văd oameni citind romanul, ceea ce îmi aduce un zâmbet. Adevărul e că partea asta nu pare reală. Parcă s-ar fi întâmplat altcuiva, nu mie.

Rep: Dacă Alicia ar picta un portret al tău bazat pe lumea ta interioară, cum ți-l imaginezi?

A.M: Wow, ce întrebare! Nimeni nu m-a mai întrebat asta până acum. Nu știu exact cum să răspund. Cred că ar fi o figură solitară. Pentru că sunt o persoană foarte solitară. Cred că toți scriitorii sunt așa. Ești mereu în afara lumii, observând-o. Niciodată cu adevărat parte din ea. Cel puțin, eu așa mă simt.

Rep: A existat o carte anume care te-a făcut să te îndrăgostești de povești? (Poți recomanda și câteva titluri)

A.M: După cum am menționat, scrierile Agathei Christie au fost foarte importante pentru mine. Aș spune că romanul Five Little Pigs m-a inspirat direct pentru Pacienta tăcută. Este un roman genial, doar cinci suspecți și tot nu ghicești cine e criminalul. În prezent prefer să citesc Ruth Rendell, autoare britanică de romane polițiste. Cărțile ei sunt complexe din punct de vedere psihologic și foarte întunecate, dar extrem de captivante. Probabil romanul meu preferat este A Judgement in Stone, despre o menajeră care ucide familia pentru care lucrează. L-am citit de multe ori și este fascinant, chiar dacă știi deja cine e vinovatul. Cred că acesta este adevăratul test al unui roman polițist, dacă rămâne interesant chiar și după ce știi deznodământul. Sper ca Pacienta tăcută să reușească, măcar parțial, același lucru.